U troghju

Sicuru chè l’aghju allucatu in a scanceria di a cucina. Impussibile di mette a manu addossu. In fine, si ricurdò ch’avia vulsutu adupràllu per pulì u mattone di a cantina, ma ch’avia rimessu l’operazione fastidiosa à più tardi. Difatti u buttiglia di sapone neru era piantata indè u parastagiu daret’ à a scala. Suddisfatta, Maria turnò in cucina è si fece un caffè ch’ellu si surpò pianu pianu. U postu annunziava tempu acquosu per a fine di a settimana : era ora di passà à l’attu.

Per abbrinà i so porci, Francescu i fece falà un stagnone pienu di castagne cotte : tutt’è trè si ghjittonu à spiccera è u stagnone fù viotu subitu subitu. Eranu belli ingrassati i trè porci dapoi quattru mesi. Da quì à pochi ghjorni, è cù a ghjunta di a freddura, per finisce in u salatoghju serìanu à tappu.

D’impiegà stu vechju troghju à bandu : chì bella idea avia avutu ! Era un pocu luntanu di a casa, ma, cù a so prufundità di quasi trè metri i porci ùn pudìanu micca scappà. Un semplice tubu d’adacquera, permettìa di portàlli à beie è ogni settimana i lavava à acqua aperta : i so mullizzi passavanu trà a bocca ch’elli adupravanu in i tempi per irrigà e culture inghjò.

A machja avìa pocu à pocu pigliatu a piazza di e culture : ùn sussitava più chè è muragliette custruite, cù patienza è scaravuglia, petra nantu petra da l’antenanti di Francescu. È eranu i cignali, circhendu i vermi, ch’elli sfalanavanu un pò di più ogni ghjornu. À Francescu li piacia assai stu troghju : quand’ellu era zitellu l’avìa vistu empii pienu d’acqua per i canaletti chì portavanu l’acqua di a surgente più insù.  Ma eranu morti i vechji chì travaglianu a terra. Dumenicu, u ziu, avìa perseveratu ostinamente mentre qualchi annu è dopu, più nisunu un’ avìa vulsutu mantene ste ripate ingrate.

Dapoi ch’ellu avìa pigliatu a ritirata, Francescu ellevava i porci ogni annu per a salameria. Ne vendìa una parte à i so vicini è tenia u restu per a cunsumazione di u coppiu. U vecchju purcile ùn avìa micca resistatu un pezzu à a furia d’un porcu assai aggressivu chì, ùn patendu micca a sequestrazione, (forse, avìa induvinatu u so fatale destinu…) avìa passatu u tempu à sbanganià e muraglie di petra di u chjosu. In menu di dui mese, difficiule di ricunnosce i lochi, è l’amichi di bienda si ridinu di Francescu : « Piattavi aste d’esplusivu in qualchi scornu ?  » ò allora  » Pare una sesta di a battaglia di Verdun !  » E muraglie scumbattì cù assai palette è viechje teste di letti di ferru ùn avianu tinute l’annu seguente è Francescu avìa passatu u so tempu à corre daret’à i so porci è à prumette lonzi è figatelli à tutti quelli avianu avutu i so orti guastati.

Da tantu chì mentre dui anni, avìa lasciatu corre l’idea di i porci, fine à ch’ellu pensi à u troghju : facìa falà i purchetti sin’à a basa cù un palancu suspesu à u ghjambone d’un querciu chì era crisciutu ind’u ripale, è dapoi un avìa più penseri ! L’area era appena più chjuca chè l’anticu purcile, mà omancu, in stu pozzu, mezu interratu è prufondu, i porci ùn risicavanu micca di sdrughje e muraglie è dunque di scappà.

Francescu vultò versu a casa : avà duvìa certu certu compie di fà e so spese è esse in a cucina, Maria. Ùn si parlavanu quasi più dapoi quella serataccia : micca più chè besognu è basta… Ma chì pò fà à ella ch’ellu passi u so tempu à ghjucà à carti cù i so amicaccii, à batte a machja à ogni mossa à u cignale ò à andà à piscà in u fiume vicinu è volta volta, più luntanu ?

Quandu si turnava in casa a sera, era spessu briacu, ruttendu, cappiendu ghjesteme è parullaccie. A settimana passata, avìa macaru pesatu a manu contru ella, francandu una limita chè ùn avìa micca perdunatu Maria.

– Indè a mo surella di Balagna, anderaghju martì chì vene. Aghju bisognu di unipochi di vacanze, lu disse Maria, senza mancu una fighjata. Ai roba per manghjà indè u frigò.

Alzò e spalle : basterà ch’ella sia di riturnu per a macellatura di i porci : fabbricà a roba purcine, purgà e minuce à l’acqua currente, scucinà u fumagliu di capu. Era un bellu affare per occupàssi di trè animali ! Tramindui averìanu besognu di più di duie settimane di travagliu ranciu. Da quì à pocu si sarìa acchetata : si prumettesse di pruvà d’ammaestrassi megliu…Maria servì a suppa è manghjonu zittu mottu. Mentre ch’ella sbarazzò u tavulina, Francescu si n’andò in u sedione di a salottu è accense u televisore. Cumè di regula, nunda chì sia passiunante. Guardò un mumentu, e poì, lascendu u postu accesu, pigliò a so chjacca è, à denti stretti, partì indè a notte illuminata da a luna vecchja. À passi anderecci, ghjè a ripa di u troghju ch’arrivò. Parinu dorme i porci : ùn si sentia un’ ansciu ! È u fondu era neru neru. Ùn si vide nunda. Pendì di troppu nantu a petra liscia di l’anticu sgurgatoghju è ancu un pocu, si chjappava. Aghju da annudà una funa à u querciu, sera più cautu in casu, si disse Francescu.

U marti matina, Maria s’arrizzò à bon’ora chè di regula. Francescu a intese sorte, poi si ne vultò dopu un tempu abbastanza longu. Ma ch’avia da fà ? Ùn era micca in e so abitudini. Sperai almenu un avvedeci, ma a vittura era pronta è si n’andò senza una parolla.

Farà sempre u musu…Francescu si vestì ancu ellu, scaldò u caffè, vestissi, poi partì à pedi per raghjunghje a strada di a lingua di mare è aspittà l’autocarru di Bastia. In cità, dupu avè passighjatu per u Mercà, scuntrò Antone. Ùn era ancu l’ora di l’apperitivu, ma un biera bella fresca cumè principiu seria una bella manera di passatempu. Toccu ondeci ore, si n’andètenu voltu a Piazza è truvonu un pusatoghju senza male à un tavulinu cù l’abituati di ghjocu di carte. Una bebbita seguitandu l’altra era un’ora dopu mezziornu passatu : Francescu invitò Antone à cullazione in una pizzeria di Toga, è saziui, si turnò à piglia l’autocaru per cullassi in u paese. Appena in casa, s’allungò è s’addurmintò subitu subitu.

A casa di Balagna venì per lascita di babbu. Chjosa quasi tutti l’annu, e duie surelle venìanu per qualchi settimana à belle volte : era a so manera di piglià qualchi tempi di vacanza è di si ritruvà. Anghjulina era veduva dapoi dighjà quatru anni è era ella chì si facia u duveru d’aerà u vechju casale è di mantenellu u megliu.

– Ùn pinsava micca chè ci turnerìamu da vede cusi prestu, o Marì ! Ai sempre penseru ?

– Iè, di sicuru. Aghju dicisu di pigliammi qualchi ghjornu per alluntammi da Francescu. Ùn possu più patellu. M’ha minatu.

– T’hà minatu ! Devi pone una lagnanza !

– Innò, pensu chè ùn ci ne serà micca bisognà.

– Sarà cume tù voli ! A sai ché in sta casa ci ritornu sempre cù tamantu piace è puru dapoi chè u mo tintu Ghjunanni si n’hè andatu, mi sentu sola sola : si u mo sullevu.

– Aghju purtatu u sapone neru : per i chjappelle hè u megliu, di sicuru. N’aghju adupratu un pocu, ma a buttiglia hè quasi piena.

Quandu si svegliò Francescu, u ghjornu era calatu è un’acquatella avia intintu u balcone. Era ora di purtà à so razione di castagne è di granu à i porci, a accora a notte sia ceca.

Lampana elettrica in manu, a sechja in l’altra, si pigliò u chjassu di u troghju. Ghjunghjendu à a riba, pose a sechja di latu è schjarisse u fondu inghjò. I trè porci trinnicavanu : l’avìanu intesu ghjunghje è sopratuttu avìanu annasatu a manghjà. Francescu si chjinò per agguantà a sechja, ma un rimore daret’à ellu u fece fà un soprassaltu di pauru. Sottu i so pedi, u pavimentu era sguilliu, bellu sapunatu. Cascò cum’è un stracciu, pruvò di chjappà indernu una ghjembe à rasu di terra è andò in a sculisciata inesurabile. A cascata in fondu di u troghje fù bruttale. Tuttu inturdulitu, si volse arrizzà, ma s’era truncatu a gamba manca. A so manu dritta sanguinò. Riescì à pusà in u scornu. Supresi per stu scalu subitaniu, s’avvicinonu grugnulendu i trè porci.

– Cristacciu… Andate à favvi leghje !

Quassù, à lampana era stata incugnata nentru e rame di u mughju è alluminava l’arburatura à l’ingiru. Sbulicò in e stacce per rassicurassi, sapendu in realità chè u so telefoninu era statu in so calzone di ville.

Era una settimana chè e duie surelle avianu passatu à luccicà tutta à casa è à puttachjà, pusate ancantu à u caminu. Disse à a so surella, Anghjulina :

– Puderai forse chjamà à Francescu ?

– È per chè ? Hà chjamatu ellu ?

– Ùn a sò micca…, per sapè cum’ellu stà ?

– Pensu chè ora di cullà in a mo camera. Videraghju dumane. Alè, avà ci n’anderemu à sciloffu. A bona notte!

U lindumane matina, quand’ella falò Maria, u sdighjunu l’aspittava. A stanza, ch’un bellu sole arricaldava, muscava u caffè è u pane arrustitu. Maria basgiò a so surella, si stinzò, piena d’un bellu animu. Si preparavanu à sbarrazzà à tavulinu, quandu qualchissia pichjavò à l’usciu. Anghjulina, l’asciuvapiatti sempre in manu, si n’andò à apre : era un gendarme chì salutò.

– Bonghjornu madama. Hè qui Maria D. ?

– Ié, sicuru, sò a surella. Perchè, ma cosa si passa ?

Maria, ch’ ava intesu, s’avvicinò è si presentò. U gendarme escì un oggettu di a so sachetta è mustròlu à Maria :

– Ricunnoscete stu oggettu, dumandava, figjavandu ella drittu drittu in l’oghji.

– Ié, di sicuru, ghjè u manigliu di Francescu u mo maritu. Hé a so data di nascita stampata à l’internu. U l’avia uffertu per i so cinquante anni. Ma, cume l’avete avutu ?

– Madame, mi dispaciu d’annunziavvi chè mortu u vostru maritu.

– U mo maritu ? Ma cume, perchè ? Disse Maria fendusi a croce.

– Nimu pò sapè ciò chì hè accadutu : sò cacciatori chì anu intesu u mughju di i vostri porci si sò avvicinati di u vostru troghjone. Pensavanu chè u vostru maritu era sculisciatu…Ghje difficiule à dì…ùn resta quasi nundà di ellu…duii vestiti, qualchì ossi è stu manigliu d’oru.

Charles Eissautier – Ottobre 2016