Girandulata

Prima di vedelli Lisandru sentì e tintenne. Fighjava u volu d’un filanciu sopra u fiume, culà ver di a Petra Maiò, quandu cuminciò à percepì un sonu furesteru, metallicu, è seccu. Qualchissia cullava, affiancatu d’un chjucchittime regulatu chè facenu i bastoni. Dopu una stonda, vidì quesse visture culurite di rossu è di giallu chì imbruttava a machja verdicante : un paghju chì cullava abbastanza prestu, malgratu chì sianu carcati cù sacchi pisanti. Ellu, di grande statura, atleticu, capellilongu, ella più minuta, vestuta à quella volta, cù un ridi- cula baretta giallaccia chì lu rimintava e barette di a guerra d’Algeria…

– Bonghjornu Monsieur.

– Salute ! Allora in spassighjata ?

– Una girandulata : facemu u mon-te Stel-lo dice l’omu staccendu e sillabe sicchè Lisandru messe un pezzu per capì.

– Ùn hè micca luntanu ; n’avete ancu per una ora à u più !

L’omu surtì u so telefuninu di a so stacca è osservò u screnu.

– Mì, simu quì, disse à a dona.

– Ùn ci hè micca custruzzione nantu à a carta.

– Hè certu u GPS. Cumu si chjama stu locu ?

– I Prunelli

Poi, fissò u fucile, appiccatu nant’à u muru :

– Un aggrondu per a caccia ?

– Innò hè un stazzu. À dì la franca, era un stazzu qualchì annu fà. D’estate era a capanna di u pastoru, nantu à sta petra ci punianu i stagnoni di latte per mettelli nantu u mulu. È daretu à stu pentone viderete a mandria per tene e capre. Ma ùn parinu micca l’imbaghì tutti sti spiegazioni… Ùn furzighjò micca.

– Possu piglià un ritrattu cun voi?

– Cum’è vo vulete !

Tramindui si posenu vicinu à ellu, fiancu à fiancu, l’omu inalburò u so telefuninu è Lisandru sentì u cliccu chì imitava a chjusura di u diaframmu. Sarà forse un « selfie ». Imbè ! Qui, in mo muntagna ! Pensò Lisandru in pettu.

Poi, a dona, surtì una buttiglia, biì una tasa è l’offrì à u so cumpare.

– Speru c’abbiamu abbastanza d’acqua !

– Ci hè una surgente, culà.

– Hè acqua putabile ?

– Putabile ! Ripetì a parolla parechji volte, tantu chì a dumanda l’avia abbacciacatu.

– Ùn ci n’hè micca acqua più deliziosu ! A vi dicu franca !

A dona falò, girò un pocu è si riturno buttiglia viota.

– In a troscia, c’era una bestia giallu è neru. Ùn aghju micca avutu u curagiu di m’avvicinà

– Un catellu muntaninu !

– Lascia corre, ademucine disse l’omu. Avvedeci,o Monsieur.

Li vidi caminà centu metri, piantassi, guardà u telefoninu. L’omu tende u bracciu, indettendu un puntu luntanu. Baulli ! S’hanu da piglià u ghjassu di Monte Capra ! Duie ore di più per u menu ! « Ùn dà capu à u sumeru » dicìa u babbu. Stu ghjassu, l’avìa tantu percorsu ! Pareghji volte l’annu, cullava sin’à a bocca Santa Maria, pudìa fà un ripastu à u stazzu di Teghjime è falà drittu drittu à u paese. Lu piacìa di girandulà per sti lochi tantu ch’ellu cunnoscìa tutti i sicreti, culà duve i cignali chì si ne vanu à beie à u fiume, i pughjali duve si coglienu, dopu e prime pioge d’aostu, sti funghi propiu gustosi chì si chjamanu e tasgie, l’appiatu duve u pastore cunservava qualchì casgi per i so spuntini, i nomi di e piante, a scopa, quella per piccià u focu è quella per fà e spazzole, e surgente guasi invisìbile frà l’albitri, l’antiche aghje, testimunianza di i tempi quandu u granu crescia per tutti sti lochi, è u muscu di a machja ch’ellu ingollia cù bisestu. Era u so universu, ch’ellu spartia cù i parenti chi cum’è ellu l’avianu percorsu, travagliatu, seminatu di sudore è ognitantu di sangue. Ogni locu, ogni scogliu, ogni ripata avia u so propiu nome. Un chjassu di parolle chè pudia si coglie à so sensu per fà mazzuli di fole, per cuntà a storia di a muntagna. Li piaciava di si tratichjà cù ste parolle, le mughjà di pettu à u ventu per dì quantu era felice d’esse quì, annigatu in sti cuntorni. Frappocu, à sapìa, ùn puderìa più culà quassu. E gambe, u spinu, l’artrosa, a vichjaia, ch’ellu, serenu, accettava cù fatalità. Ma tutte ste parolle chì si scappanavu cù quelli chì l’avianu adupratu è tramessu à ogni leva l’una apressu l’altra, ch’elle tucava à a vita di ogni stonde cum’è evidenza assuluta. È chì ava, in una cria di tempu, s’aggrunchjanu, annigatu in a mimoria di l’anziani, mentre chè i furesteri ceghi è sordi passighjanu sti lochi oramai silenziozi, ingordi di dislivelli, di camini annutati è di ricordi inchjustrati à fondu di i so dischi duri.

In fini di matinata, di colpu si pesò pareghje banchi di nebbia chì coprìanu i lochi di tuvaglie zeppe è cutunose. S’affaccava u mare per schjarite accurte è tutti i cuntorni di a serra avianu statu squassati. Turnò à pensà à i dui marchjatori : avianu da amparà à e so spese chè a muntagna corsa, ùn si rigalava facilmente, cù e so manere di paradisu assuliatu ! Di quale aiutu li saria a tecnologia ? U peghju, averianu nuttighjatu à u freddu ! Una stalvatoghju di vacanze à cuntà à l’amichi citadini.

Prima di si ne falà, decidì di fà una pusata. Entrì in u fondu di u stazzu è si chjinò nant’à a petra piana, cù a so bisaccia in modu di capatoghju. S’addurmintò prestu prestu. Sunniava. Acchjiccava un essere vestitu cù una pelle d’orsu, cum’è sti orchi chì spaventanu i zitelli u ghjornu di u Carnavale. Era vicinu à l’agguantà quandu l’animale si vultò, s’affacandu di fronte : era un cignale. Senza riflete, sortì un cultellu di a so stacca è si lampò contr’à ellu cù fuga. U cignale sfalò di fiancu : fissava Lisandru chì vidì a so propia facia rispechjassi in u so oghju. Lapidu di sudore, si discitò in un trasaltu. Lu vense un tamantu tardellu, un spaventu subitaniu. Un grande dulore in u pettu. Strinse le mani nantu u corre, fiatu falatu. Si sprunfundò in un bottu.

À l’imbrunì, in u paese, ebbenu i penseri per Lisandru. Qualchi persona andonu à a so scontru in u chjassu di u Stellu. Toccatu l’Acqua morte, scuntronu à i dui marchjatori chì si ne falavanu.

– Avete vistu un omu per sti lochi ?

– Iè, sta matina, accantu à u stazzu, quassù.

– È à u ritornu l’avete vistu ?

– Innò : ci simu persi…Avemu pigliatu per l’altra ripa di u fiume. Ma, appena più insù,ci hè un cignale feritu, allungatu nantu l’orlu di u ghjassu.

Charles Eissautier, farraghju 2018